Recunosc că de multe ori mă ia valul 3D-ului dar îmi dau seama că perioada în care îmi “captează” total atenția este din ce în ce mai scurtă. Dacă înainte stăteam mult timp pentru că,… aveam multa treabă, acum deși 3D-ul își cere partea lui, fac totul mult mai conștient.
Dar mai este un joc la care Sinele mă tot invită să mai parcurg o rundă. Este vorba de câtă încredere am în mine și câtă în el. Și știe exact când să îmi aducă aceste probe. Atunci când omulețul se află în starea lui de confort și toate merg bine și e ușor să zici că ai încredere în părțile tale mai înalte, că deh, doar uite ce bine pare că merg toate, atunci scoate artileria! Îmi aduce câte o situație care inițial destabilizează omulețul din starea lui de echilibru, îl scutură puțin și gândurile de “aoăleu” dau din coate să își facă loc în minte. Cum o să fac asta? Cum rezolv asta? Și…ce să vezi…trebuie să o rezolv și repede….deci stres adițional. Și ce se întâmplă atunci? Scade vibrația, intru în frică, dacă nu pot rezolva, pare imposibil, cum să fac?
Simt cum nivelul stresului crește și mă simt pierdută, fără soluții. Și la un moment, parcă e un clopoțel în spatele capului care sună alarma. Cine din mine se simte copleșit de toată această situație? O parte care se vede victimă a circumstanței și brusc îmi aduc aminte că nu sunt eu acea parte. Deci prima dată îmi apare gândul. Apoi după ce am conștientizat că nu sunt eu victima aceea pe care o percep, simt să ies din ea și deschid inima, îmi creez un spațiu în care să o pot vedea detașat.
Și în continuare îmi aduc aminte că am și un as în mânecă, dacă tot ne jucăm. Îmi aduc aminte să las în grija Sinelui situația în cauză, dar cu încredere totală că se va rezolva. Aici mai e de lucrat de obicei, pentru că deși la un nivel știu că Sinele se ocupă și mi-a dovedit de nenumărate ori prin rezolvări, unele miraculoase de-a dreptul, acea neîncredere stă lângă pragul ușii și bagă capul din când în când, să nu uit de ea că e “acolo”.
Și uite așa simt că sunt într-un carusel, când sus, când jos, uneori îmi este greu să mă mențin în spațiul încrederii totale și cred că asta depinde de cât de implicată sunt în situație sau de gradul de gravitate în care o încadrează omulețul, pe scurt, cât mă identific cu partea care se vede copleșită.
Pendulez între a avea încredere în mine că rezolv eu cumva, apoi apare iar gândul că nu am nici cea mai vagă idee cum să o rezolv, apoi iar dau Sinelui să se ocupe. Dar întotdeauna ideea salvatoare vine de la Sine, omulețul își face treaba pe care o are de făcut la nivel 3D, dar rezolvarea vine mereu sub o formă de necontestat căci dincolo de ceea ce credem că suntem, este Ființa de care ar fi bine să fim conștienți în fiecare clipă a vieții noastre.
Acum, la sfârșitul fiecărei runde, când îmi primesc “bonusul”, omulețul meu se simte copleșit de recunoștință pentru așezarea situației, puțin rușinat că iar a picat la capitolul “încredere totală, de necontestat” și cu promisiunea că “data viitoare” nu va mai lăsa să se strecoare nicio îndoială.
Și că să închei așa cu o analogie, o imagine care mi-a venit în minte, mă simt că într-o mașinuță din aceea cu 2 locuri în care stau omulețul meu și alături Sinele. Mașina are un singur volan. O singură persoană poate conduce mașinuța la un moment dat. Acum, pe cine las la volan? Alegerea îmi aparține!