De ceva timp mi s-a așezat o perspectivă despre bătrânețe. Am observat că oamenilor, când îmbătrînesc, li se poate percepe mult mai ușor densitatea care parcă iese la suprafață, în comparație cu lumina care a coborât în profunzimea/adâncimea lor. Aceasta “retragere” a luminii este de fapt chiar procesul de retragere treptată a spiritului din corp, până la retragerea completă. Asta se datorează programării făcute de om. Când credințele și programele sunt de autodistrugere, la suprafață se ridică fricile și chiar efectul acestei autodistrugeri (boala cu victima aferentă). Când un om își integrează în structurile lui o cantitate mai mare din lumină interioară, asta se va vedea și în comportament/aura lui, căci se va activa astfel, lumina din fiecare celulă.
De câte ori nu ați văzut cum cei dragi vouă, când îmbătrînesc, se schimbă, au toane și devin diferiți de cei pe care îi cunoșteați voi, de parcă nu i-ați mai recunoaște?!
Asta se datorează, în viziunea mea, chiar acestui fapt. Pe lângă neputință (lipsa controlului) bătrâneții, boala și suferința mai au rolul acesta de activator al densității.
În concluzie, avem ocazia sa ne integrăm aceste părti de conștiință care se văd încă separate și să ne deprogramăm această falsă credință de autodistrugere, odată cu integrarea luminii din noi!
Iată o temă perfectă, pentru următoarea întâlnire a Comunității!